Insightul acesta a venit prin intermediul mai multor oameni din jurul meu. În timp ce îi ascultam vorbind despre căutările lor care durau de mult timp, îmi spuneam în sinea mea, dar fără să am curaj să o spun cu voce tare: la un moment dat, trebuie să te oprești din căutat și să-ți pui încrederea în cineva, altfel o să o iei razna! Erau obosiți, parcă se învârteau în cerc și spre mine ajungea multă frustrare și neputință.
Apoi mi-am dat seama că exact asta făceam și eu. Mi-au fost oglinzi bune.
Căutam medicul „cel mai bun”, clinica „cea mai bună” și soluția „cea mai cea” pentru contextul meu medical. Voiam un răspuns sigur, despre care să știu că este corect acum, la 36 de ani, dar și la 60 sau 80. Un om și un plan care să ia în calcul toate variabilele, să nu lase loc surprizelor și să mă protejeze de posibilitatea de a regreta alegerea. Și uite-așa timpul a trecut, eu am obosit, iar afecțiunea mea a devenit mai serioasă.

(Textul acesta a pornit de la sănătate, dar nu este doar despre sănătate. Observ aceleași feluri de căutări și în alte zone ale vieții.)
Numai că o asemenea soluție nu prea există, am realizat. Putem citi, verifica, compara, cere recomandări și a doua, a treia opinie. Este important să facem toate acestea, mai ales atunci când miza este mare, decizia nu are cale de întors și avem motive reale să ne îndoim de omul din fața noastră. Dar există și un punct de la care căutarea nu ne mai ajută să luăm o decizie mai bună, ci doar amână momentul în care trebuie să acceptăm că o parte din necunoscut va rămâne acolo.
Apoi, în realitate, nu prea avem cum să știm dinainte cât de bun este un specialist. Putem verifica pregătirea, experiența, recomandările și felul în care gândește. Apoi putem observa cum ne ascultă, cum răspunde la întrebări și cum reacționează când nu știe ceva. Dar nu putem obține garanția că nu va greși și nici garanția că noi nu ne vom înșela în privința lui.
Avem astăzi acces la mai multă informație decât putem procesa. Putem conversa cu două-trei instrumente de inteligență artificială în același timp, putem citi forumuri, dialoga în grupuri, parcurge studii, review-uri și experiențele altor oameni. Pe mine chiar și această simplă înșiruire m-a obosit un pic și nici nu e completă.
O căutare intensă, prelungită și, aparent, fără răspuns poate duce la:
- Suprasolicitare: devine tot mai greu să separăm informația relevantă de zgomot.
- Confuzie: paradoxal, pare că știm mai multe, dar înțelegem mai puțin ce avem de făcut.
- Indecizie și amânare: fiecare răspuns nou deschide o altă întrebare, iar pragul pentru „am suficiente informații” se mută constant și capacitatea efectivă de decizie scade.
- Scăderea încrederii în propria judecată: începem să simțim că nu mai putem decide sau acționa fără încă o verificare din exterior.
- Hipervigilență: căutăm permanent riscuri, excepții sau semnale că am putea greși.
- Frustrare și neputință: investim mult efort, dar nu obținem claritate dorită.
- Evitarea informației și a acțiunii: putem ajunge în extrema cealaltă și nu mai vrem să aflăm nimic sau să mai facem ceva.
Și lista asta m-a obosit. Și am bifat-o pe toată în ultimele luni.
Experiența mea este că la un moment dat, nu mai descoperim lucruri cu adevărat noi în căutarea noastră. Dăm peste alte variante ale acelorași răspunsuri, spuse altfel, alte opinii care le contrazic pe primele și alte excepții care redeschid întrebarea pe care aproape o închiseserăm, dar fără să aducă mai multă claritate. Bucle de informații care ne pot fura.
Cum îmi dau seama, totuși, când e momentul să aleg?
Pe mine m-a ajutat să:
Observ când informația a început să se repete și să nu mai aducă claritate sau ceva nou și util indiferent de sursa ei, aici intrând inclusiv discuțiile cu oameni. E ca atunci când cauți încălțări pe net și ai 50 de taburi deschise, dar 40 de taburi sunt de umplutură pentru că tu ai găsit ce căutai în primele 10.
M-am uitat la costuri (sau costurile m-au făcut atentă). La un moment dat, căutarea și amânarea au început să coste mai mult decât riscul de a alege. Când balanța se inversează, când căutarea nu mai e înțelepciune, ci pericol, e un semnal puternic. Costuri: timp, energie, bani, anxietate, lipsă de prezență și, uneori, chiar șansa de a interveni la timp.
Restrâng cercul timpului. Incertitudinea creștea cu cât încercam să aleg pentru un viitor mai îndepărtat. Când m-am întrebat ce e suficient de bun pentru pasul următor, nu pentru mine de la 60 de ani, am ales mai ușor.
La un moment dat, în cazul meu, m-am oprit din căutat și am ales să am încredere în cineva. Nu pentru că eram sigură, eram chiar departe conform listei mele cu multe bife, ci pentru că am înțeles că nu aveam cum să fiu 100% sigură. Un specialist poate greși (nu a greșit). Și eu mă pot înșela în privința lui (m-am înșelat). Dar am ales oricum pentru că altfel simțeam că o iau razna căutând.
Dacă ai un gând care nu-ți dă pace, poate chiar dintr-o căutare grea sau un motiv de stres, scrie-l aici și privește cum se face mic, mic, mic. Am dat peste această meditație de 60 de secunde anti-stres în newsletterul Andreei Roșca – The Vast & Curious. Eu am rămas cu un zâmbet senin pe față la finalul ei. Vezi cum se simte și pentru tine.
Din seria mea de răzgândiri și reconsiderări din ultimele luni:
Ironia perfecționismului – Perfecționismul ne promite în secret, șoptit așa la ureche, că dacă mai…
Nu vine nimeni să te salveze. Și totuși… – Independența ne poate duce departe, dar are un preț când devine autosuficiență. Despre oamenii care nu ne iau lupta de pe umeri, dar ne deschid uși.
Timpul care nu se vede – Ore care nu produc nimic și care sunt totuși lucrul care contează acum. Despre timp mort și timp viu și ce e la mijloc.