Sâmbătă dimineața. Sunt singură cu copilul meu. Soțul meu e plecat și se întoarce mâine după prânz. Luni dimineață plec la Iași. La prânz copilul meu trebuie să doarmă. Seara trebuie să doarmă din nou. Rutina de seară.
Între toate aceste repere există însă o bucată mare de timp care nu e organizată.
În dimineața asta m-am trezit în fața ei cu o neliniște pe care o cunosc destul de bine: starea aceea în care nu știu exact ce am de făcut sau de ce să mă apuc.
Nu e din lipsă de lucruri de făcut. Aș putea găti. Aș putea face ordine. Aș putea începe ceva pentru săptămâna viitoare. Aș putea ieși la plimbare. Aș putea face bagajul.
Dar niciuna dintre variante nu pare cu adevărat „potrivită”.
În punctul acesta, mintea începe să caute. Ceva util. Ceva care să justifice bucata aceasta mare de timp care pare că se scurge fără o direcție clară.
În timp ce mintea caută, corpul devine ușor agitat, ca și cum nu își găsește locul. Parcă mă mișc haotic prin casă. Îmi vine să deschid și să închid lucruri fără să încep ceva cu adevărat. Mă simt mai degrabă rătăcită în propriul decor. În încercarea de a amorți un pic zgomotul din interior, apare impulsul de a găsi un punct de sprijin familiar.
E o stare ciudată. Nu e anxietate, dar nici liniște nu e.
Este acel moment dintre lucruri, dintre două repere.
Nu-i prima dată când mă întâlnesc cu starea aceasta. Am mai întâlnit-o și cu alte ocazii, doar că acum am reușit să o prind mai clar.
Viața mea are de obicei repere clare. Responsabilități. Sesiuni. Proiecte. Întâlniri. Texte de scris. Planuri pentru săptămâna următoare.
M-am obișnuit să funcționez în jurul acestor repere. Sunt ca niște borne de kilometru pe drum.
Când există o bornă, lucrurile sunt simple: merg spre ea. Dar, uneori, ca în dimineața asta, nu există nicio bornă apropiată. Nici vreo dorință arzătoare sau vreo prioritate clară.
Există doar intervalul.
Și îmi pare că tocmai intervalele sunt cel mai greu de locuit.
Apar în multe forme și contexte. Nu e despre activitatea de părinte, s-a întâmplat să fie azi așa. Poate să fie duminică dimineața, prima zi de vacanță sau o după-amiază liberă în care nu știu exact ce să fac cu timpul meu.
În dimineața asta am reușit să derulez mai încet starea din interval. Am stat puțin mai mult cu neliniștea că nu făceam ceva suficient de util.
Pot să mă joc cu copilul meu.
Pot să stau pe covor cu el și să construim ceva.
Pot să ies cu el în parc.
Dar aceste lucruri nu se simțeau imediat ca activitate.
Nu produc nimic.
Nu bifează nimic.
Nu se termină cu un rezultat pe care să-l tai de pe o foaie.
Sunt pur și simplu… experiențe.
O minte obișnuită cu proiecte și obiective se simte puțin pierdută într-un spațiu în care nu există rezultat.
Și tocmai în aceste momente apare tentația de a umple golul.
Mâna se duce către telefon, către ceva dulce. Poate către un lucru mic și rapid de făcut. Către acțiuni care rezolvă imediat o problemă. Dau minții un obiect: „Uite, asta facem acum.”
Dar în dimineața asta am stat puțin mai mult înainte să acționez. Nu cine știe ce efort de voință sau foarte meditativ. Pur și simplu nu am fugit imediat din el.
După un timp s-a întâmplat ceva simplu.
Mi-am dat seama că pot să mă joc cu copilul meu. Nu ca o soluție de compromis, ci pur și simplu ca pe lucrul care era deja acolo, în dimineața asta.
Când am ieșit din gândurile acestea și m-am uitat în jurul meu, copilul meu construia senin ceva pe covor. Părea că eram singura care nu observase că dimineața avea deja o direcție. Chiar și fără bornă.
E curios cât de greu poate fi uneori să acceptăm activitățile fără rezultat.
Joaca. Plimbarea fără scop. Conversațiile fără concluzie.
Viața trăită nu este construită doar din repere. Este presărată și cu multe intervale. Iar intervalele nu pot fi tratate ca niște proiecte. Trebuie… tot îmi vine să spun, locuite. Nu găsesc un alt cuvânt acum.
Uneori este suficient să rămânem un pic mai mult acolo până când lucrul simplu din fața noastră devine vizibil.
