În aceeași temă a reconsiderării, după ce vinerea trecută am scris despre timpul care nu se vede, mă întorc astăzi la o altă idee care m-a ajutat cândva, dar care nu mi se mai potrivește în aceeași formă.
Acum câțiva ani am scris un articol care se numea Nu vine nimeni să te salveze. Îl poți citi și acum, nu l-am șters și nici nu am de gând. Doar că de câteva luni, titlul lui îmi tot apare ca o muscă enervantă într-un moment de concentrare. Și totuși… era continuarea lui care m-a bâzâit.
Astăzi știu să numesc asta. Asta-i pliciul, cum ar veni. Am scris articolul dintr-un loc de singurătate și de neîncredere în oameni. Nu o neîncredere declarată, ostilă – nu am scris nicăieri „oamenii te dezamăgesc, deci singura persoană pe care te poți baza ești tu însuți”, ci o neîncredere construită în arhitectura textului, prin absență. Voiam să mă bazez mult pe mine și disciplina era calea către asta, iar David Goggins un model puternic. Articolul se învârte în jurul cărții scrise de el, Can’t Hurt Me, și cum poți să devii un prieten pentru tine modelând relațiile autentice de prietenie din viața ta.
„Sunt singura care mă poate salva” nu era o concluzie tacită la care ajunsesem, ci o adaptare. Când nu ai încredere că ceilalți vor fi acolo când ai nevoie, o soluție care îți păstrează demnitatea e să transformi absența lor în virtute. Îi spui autonomie. Independență. Tărie. E o soluție bună, funcțională, care m-a dus departe.
Doar că are un preț dacă e dusă în extrem: nu mai vezi ușile pe care ți le deschid alții pentru că… nu te uiți după ele.
Ultimii ani m-au contrazis. Mărunt și repetat până când le-am văzut.
Și totuși…
Există oameni care ne salvează. Doar că nu vin pe cai albi și ne urcă în spatele lor în timp ce dau cu sabia în stânga și-n dreapta luându-ne de pe umeri povara luptei. Dar deschid niște uși.
Printr-o vorbă bună spusă exact când trebuie.
Printr-un sfat spus blând care ne economisește ani de efort.
Printr-o mână de ajutor primită într-o perioadă în care corpul te obligă, vrei nu vrei, să depinzi de alții.
Printr-un om care te ascultă până la capăt fără să-ți dea soluții, dar pleci de acolo mai limpede decât ai venit.
Prin cineva care îți spune „nu ești nebună, și eu am simțit la fel” și dintr-odată o luptă pe care o duceai în secret devine o luptă pe care o duci la vedere, alături de alții.
Sau, prin simplul fapt de a fi alături, fără să repare nimic.
Lecția mea…
Nu te bazezi pe tine în loc să te bazezi pe alții. Te bazezi pe tine mai bine atunci când nu ești singurul tău sprijin.
Responsabilitatea rămâne. Disciplina rămâne. Să-ți fii un prieten rămâne. Singurătatea însă e opțională.
Știu că nu toți oamenii au sprijin disponibil atunci când au nevoie și, da, ei sunt singura persoană pe care se pot baza. Dar pentru aceia tentați de ideea asta de autosuficiență, din orice loc ar veni ea, nu cred că folosește să o transformăm în virtute. Mie nu-mi mai folosește.
Articolul: Nu vine nimeni să te salveze
Pe curând,
Maria
Mental Toughness Insider
Un newsletter despre claritate și forță interioară pentru atunci când ți-e greu, dar nu vrei doar să reziști, ci să îți fie și bine și să te bucuri de viață mai mult. Trimit idei, perspective și instrumente despre cum rămânem prezenți și coerenți sub presiune și cum creștem în ciuda încercărilor.
