În dimineața asta am fost la alergat și m-am întors mai degrabă frustrată decât plutind pe endorfine.
– Cum a fost? m-a întrebat soțul meu când am intrat în casă.
– Nașpa!
– De ce? A fost vânt?
– Nu! M-am comparat cu elitele și parcă erau toate ieșite în parc.
– Ah, adică ai avut pace mai bun decât cei care stăteau pe loc? râzând de mine.
– Nuuuu, știu ce vrei să faci! Trebuie să-i vezi! Oamenii ăștia parcă zboară și totul pare atât de ușor. Cu unii m-am întâlnit de două ori într-o tură de lac. Cred că aveau pace sub 5. Eu, cu pace-ul meu de 7 jumate, mă mișc greoi.
– Adică ai avut pace mai bun decât cei cu 8, a mai băgat el o fisă.
– Unul chiar mi-a zâmbit, am continuat și mai iritată.
– Adică la viteza AIA omul ți-a și zâmbit…
– Știu ce vrei să faci, nu funcționează!
Și totuși… a funcționat.
Aș putea să concluzionez rapid că comparația fură bucuria. Azi, cel puțin, mi-a furat-o.
Dar nu comparația în sine e problema, eu chiar o consider utilă. Problema a fost cum am făcut-o.
Azi am ieșit din ritmul meu și am intrat în al altora. Am schimbat măsura. Și, evident, n-aveam cum să ies bine din comparația asta.
Azi am făcut o eroare clasică de eșantionare. 🙂
