M-am întrebat adesea de ce ajung oamenii să se simtă pierduți. O fac de fiecare dată când eu mă rătăcesc și o fac cu fiecare om care îmi povestește despre viața lui.
Rătăcirea asta de care zic eu se simte mai mult. E o senzație viscerală.
Unii se simt ca-ntr-un roller coaster din care le este greu să coboare. Parcă nu au control și lucrurile se întâmplă fără să poată face ceva – toate au luat-o razna, nu mai înțeleg nimic, e haos, nu mai am timp de nimic.
Alții simt că nu au țintă, că zilele lor trec din inerție. Parcă nimic nu se lipește de mine, viața mea e așa… meah, nu îmi vine să fac nimic, nu simt bucurie pentru lucruri pentru care știu că ar trebui să simt, viața mea … doar e, e muncă – casă – muncă – nimic – special.
Le-am trăit pe amândouă.
Ai zice că primii au multe de povestit pentru că se întâmplă prea multe în viața lor, iar ceilalți găsesc cu greu ceva de spus pentru că se întâmplă prea puține.
Că unii trăiesc prea repede, iar ceilalți prea încet.
În orice caz, pare că treaba asta se întâmplă de prea mult timp ca să-și mai amintească cu ușurință când a început totul. Ca și cum au ajuns acolo fără să observe. Nici nu-și amintesc când s-au simțit ei înșiși ultima oară.
Mie mi se par ambele forme de a trăi pe pilot automat.
Deci? Când a început treaba asta? Când te-ai simțit tu ultima oară?
De fiecare dată ajung singură la același răspuns. Răspunsuri, că am mai multe, dar unul simt că e cel mai important. Celelalte au nevoie de primul să se întâmple.
Nu știu cum să ți-l dau mai departe decât așa:
Poți să-ți imaginezi casa în care nu ai mai făcut curățenie de mult? Peste care s-a așternut praful în colțuri greu accesibile? Cu podele lipicioase care la fiecare pas îți reamintesc cu o strângere de stomac că ar fi bine să faci ceva în această privință? Cu obiecte lăsate în locuri de care nu aparțin de drept? Nu prea îți vine seara să te întorci acasă la toată harababura asta. Dar trebuie totuși să vii. Și atunci când o faci închizi ochii și găsești orice altceva de făcut decât să înfrunți dezordinea, haosul. E prea mult. Și mai trece o zi. Și încă una până la curățenia aceea mare dintr-o sâmbătă. O zi întreagă de șmotruit. Cu nervi, cu frustrare. La final nici nu simți bucurie că ți-e casa lună. Corpul îți e prea obosit și îndurerat ca să mai simtă altceva. Poate doar un pic de ciudă. Tocmai ai pierdut o zi întreagă cu asta! Nu înțelegi cum de tot ajung aici, te întrebi cu bruma aia de ciudă. Dar parcă e și un pic de speranță acolo într-un colț – de data asta o să fac mai des, la timp, o să întrețin, se aude timid și neîncrezător glasul din colț. Dar nu faci. În timp, devine tot mai greu să te apuci de asta. Simplul gând că urmează să-ți pierzi iar ziua toată te face să simți strângerea aia în corp.
Am rămas cu un citat pe care îl tot reiterez dintr-o carte de-a lui Ryan Holiday:
„[Training] is like sweeping the floor. Just because we’ve done it once, doesn’t mean the floor is clean forever. Every day the dust comes back. Every day we must sweep.” (Daniele Bolelli)
De-a lungul vremii, am înlocuit training cu ce-am avut eu nevoie. În cazul acesta, cu subiectul acestui articol – cu rătăcirea, cu deconectarea de sine.
Nu-mi plăcea deloc să fac curățenie. Aș încerca chiar un cuvânt mai dramatic pentru a descrie ce mă încerca când venea vremea pentru asta. Dar am învățat multe de la ea. Sau, mai bine zis, de la lipsa ei.
Lecția mea cea mai mare este că mizeria atrage mizerie. Și o atrage repede. Inimaginabil de repede.
În timp, mi-am creat un sistem care mi-a simplificat enorm modul în care fac curățenie. Acesta cuprinde 4-5 tipuri de curățenie bine definite, cu un ritm al lor și el bine definit.
Probabil că ridici o sprânceană și te întrebi ce legătură are rătăcirea de sine cu mizeria din casă. Sper să aibă și pentru tine până la final.
Curățenia reprezintă o analogie bună pentru atunci când ne pierdem pe drum.
Noi înșine suntem o casă. Suntem spațiul în care ne petrecem cel mai mult timp. Mintea, corpul, sufletul sunt tot un soi de camere. Când ne-am pierdut suntem precum o casă în care nu am mai făcut curățenie de mult. Cu fiecare zi în care alegem să închidem ochii la ea, haosul, dezordinea și praful se fac tot mai mari până ce devine inconfortabil sau dureros.
Celor mai mulți dintre noi ne este tare inconfortabilă examinarea realității proprii, a sinelui. Ar însemna să stăm cu noi care suntem un pic „defecți”, sau, în orice caz, departe de standardul din mintea noastră. Acesta e punctul în care închidem ochii și… evadăm.
Pare mai ușor să facem orice altceva decât să stăm pe propria podea lipicioasă. Nu mai țin minte unde am citit că cele mai mari invenții ale lumii noastre moderne sunt rezultatul dorinței de a evita disconfortul pe care îl presupune să stăm cu noi, cu părțile mai puțin onorabile din noi.
Nu vreau să las impresia că a închide ochii e calea ușoară. Poate că așa se simte pe moment. Pe termen lung, mi se pare cea mai grea dintre posibilități. Podeaua nu se curăță singură, așa că în fiecare zi suntem nevoiți să pășim pe ea și să ducem aceeași luptă cu noi înșine de a lua o decizie – fac ceva sau nu în privința asta?
Ironic e că știm ce-ar fi bine să facem. Mereu știm. Doar că nu stăm acolo, în opțiunea aia.
Acesta e răspunsul la care am ajuns eu. Nu prea stăm pe acasă cu adevărat și… nu prea facem curățenie în ea sau nu atât de des pe cât am avea nevoie.
Simt că poate te-am lăsat pe o pantă pesimistă. Aș vrea să schimb asta.
E luna decembrie. Pentru mine e o lună specială. E luna în care îmi fac curățenia anuală, îmi închei socotelile cu anul care trece (și cu mine așa cum am fost sau nu am fost) și mă gândesc la cum vreau să arate anul următor. Fac asta din 2017 și, deși nu este un proces neapărat ușor, e cea mai satisfăcătoare curățenie pe care o fac și o aștept cu nerăbdare.
În articolul următor (partea a doua a acestuia) îmi propun să-ți povestesc despre… sisteme de curățenie și moduri practice prin care să ne rătăcim mai puțin. S-ar putea să ajungi să-ți placă să faci asta. Sau dacă deja îți place să faci în exterior să începi să faci și-n interior. E cam același lucru.
Ne vedem curând!
