Primele lecții din realitatea de mamă (partea 1)

Există această teorie a salturilor mentale la bebeluși. Pe scurt, din când în când, copilul intră într-o perioadă marcată cu tunete și fulgere. Plânge mai mult, mănâncă mai puțin sau mai mult, doarme mai prost, e mai greu de liniștit. Perioadele acestea se mai numesc și săptămâni minune pentru că în timpul lor bebelușul achiziționează noi abilități. Asemenea eroilor din povești care trec prin încercări și ies din ele transformați, mai puternici și cu mai multe instrumente în arsenal. După fiecare astfel de furtună, care poate să țină câteva săptămâni bune, toată lumea implicată are parte de o perioadă de liniște și se bucură de noile lucruri pe care bebelușul le face. Până la următorul salt. 

Cam așa se simte, pe scurt, pentru mine experiența de proaspăt părinte. 

O învățare în sprinturi.

În marea de necunoscute și schimbare continuă, tocmai aceste sprinturi reprezintă cea mai mare certitudine pe care o pot avea ca părinte. Faptul că știu că se termină la un moment dat și că la finalul lor voi fi mai puternică și că voi fi învățat ceva valoros reprezintă o ancoră puternică pentru mine.

Acest articol a pornit dintr-un dialog intern cu mine însămi de-a lungul primelor luni petrecute cu copilul meu. Îi scriu în primul rând Mariei din viitor care uneori poate fi luată de val și poate uita ce e important pentru ea. Lecțiile acestea sunt în curs de învățare, de exersare. Scriu din rolul de proaspătă mamă care încearcă să-și croiască drum dintr-o realitate nouă spre o nouă ea sub toate aspectele ei. 

Îți las lecțiile mele cu aceeași speranță ca de fiecare dată când scriu. Poate te ajută și poate reușesc să pun în cuvinte ceea ce ai simțit și tu sau ai putea simți într-un moment similar din viața ta, așa cum au făcut-o și alții pentru mine.

Lecțiile mele:

Nu subestima sfertul de oră

Nu-l subestimam nici înainte, dar acum simt că am dus lucrurile la un alt nivel. Îi simt granițele mult mai bine, prin urmare sunt mult mai eficientă. Și mai flexibilă. Pot să fac ceva semnificativ în casă, pot să mă relaxez, să scriu, să iau notițe sau să citesc în unitatea asta mică de timp.

Și să mă mulțumesc cu atât.

Sfertul acesta de oră e o metaforă pentru unitățile acelea de timp în care pare că nu mai are rost să mă urnesc de pe loc. Orice aș face în momentul acela e clar mai mult decât nimic. Toate momentele acestea mici se adună în timp.

Be more like water

Înainte să devin părinte îmi planificam ziua dimineața înainte să mă apuc de orice și mai făceam 1-2 ajustări la nevoie de-a lungul zilei – calibrări le zic eu. Similar, îmi planificam săptămâna și luna. Copiii mici funcționează însă pe alte coordonate de timp.

Mi-a devenit repede clar (nu neapărat și ușor) că planificarea mea de dimineață are șanse mari să nu se mai întâmple așa cum eram eu obișnuită. Așa că, în perioada aceasta a vieții mele, îmi organizez timpul în funcție de perioade de veghe, somn și alte evenimente din viața lui dependente de mine. 

Bineînțeles, am direcții mari pe zi, săptămână și lună, dar jonglez în și cu unități de timp mai scurte. Le separ cât de bine pot, adică trasez granițe, și încerc să fac în ele ce pot eu mai bine. Când sunt pe teritoriul copilului meu încerc să fiu 100% acolo cu el, când sunt pe teritoriul meu încerc să fiu 100% în ce fac.

Fără să rămân rigidă – ceea ce e ușor de zis, dar tare greu de pus în practică. Mă ajută în astfel de momente, să-mi amintesc să fiu precum apa, grațioasă, fluidă, ca un râu care se mulează pe pietre și urmează relieful și își croiește drum prin cele mai dure materiale.

Fă alegeri mai înțelepte

Punctul acesta este strâns legat de cel de mai sus și poate că puteam să-l includ acolo, dar merită un spațiu separat pentru că există o nuanță. Faptul că pot să planific în unități de timp atât de mici nu înseamnă că iau cele mai bune decizii.

Le povesteam adesea oamenilor cu care am lucrat despre conștientizarea și trasarea granițelor de timp și cum ne ajută ele să fie mai creativi și să punem între ele ce contează mai mult și mai mult pentru noi. Mă uit în urmă și aveam granițe mult prea ușor de mutat la toane, chef, plictis, procrastinare & co.

Dacă granițele mele de timp erau flotante, asta înseamnă că și ce puneam între ele putea să se expandeze sau să se contracte sau chiar să dispară. Ceea ce acum nu prea mai e posibil. Sau poate că e, doar că doare mai tare decât înainte. 

Așa că, în unitățile astea mititele de timp intră doar lucrurile cu adevărat importante.

De la fereastră la fereastră, cu dreaptă măsură

Știi filmulețele alea virale cu americani de Black Friday?

Cam așa eram la început când observam o fereastră de timp până la următorul eveniment din viața copilului meu. Voiam să fac de toate și pe toate în ea. Rareori mi-a ieșit. Dar și atunci când mi-a ieșit, și atunci când nu, la final am ieșit șifonată de frustrare și fără vlagă.

Așa că regula e să nu lăcomesc, să am dreapta măsură mai în toate. Asta poate să însemne să fac câte un singur lucru pe rând sau să fac cel mai mic lucru posibil dintr-un lucru mai mare. În următoarea fereastră îl voi face pe următorul și tot așa. De la fereastră la fereastră. Așa a luat naștere ciorba mea în trei acte. Pentru rețetă, mesaj în privat. 🙂

Cu alte cuvinte, în intervalele acelea de mai devreme intră doar lucrurile importante, dar nu intră chiar toate deodată.

Bonus: Mama mea preferată din serialul meu preferat cu ocazia unui Black Friday. Am învățat multe de la ea în toți anii ăștia de când o studiez. :))

Protejează asset-ul numărul 1

Activul numărul 1 sunt eu, iar protejarea lui înseamnă să am grijă de mine înaintea tuturor. Da, chiar și a copilului meu. Știu cum poate suna, dar mai știu și cum arată să nu fac asta.

Mai exact:
O Marie obosită, înfometată sau frustrată că nu și-a îndeplinit nevoile ⇒ un copil mai agitat, mai greu de liniștit ⇒ o Marie și mai obosită, cu tot mai puțin autocontrol, mai reactivă, care simte nevoia să refuleze undeva ⇒ undeva: relația de cuplu/ pe mine însămi ⇒ un soț și el supărat și obosit/ o Marie și mai frustrată și mai supărată pe ea ⇒ … (mai mult din asta)… ⇒ un cerc vicios cu mai multe efecte pe termen lung decât pot eu vedea acum.

Dacă atâtea lucruri depind de mine și de bunăstarea mea înseamnă că sunt un activ important al casei. Prin urmare, sunt responsabilă de el, să-l protejez ca să poată să facă și el asta mai departe pentru ai ei.

Asta nu înseamnă că îmi ignor copilul și nevoile lui într-un moment ca să mi le îndeplinesc pe ale mele, ci că amân lucruri, legate de el, legate de alții, care pot fi amânate, care nu-s cu adevărat urgente sau importante pentru mine sau pentru noi, că nu stau cu ochii tot timpul pe el, că îl mai las singur ca să-mi trag sufletul, că cer ajutor, deleg, că noaptea când doarme dorm și eu, că mai stăm unul lângă celălalt și atât, fără să ne spunem ceva, fără să ne jucăm, alintăm, că nu tresar la orice plâns, că uneori o mai iau pe scurtături. 

Nu-ți sacrifica pilonii de susținere

În momentele de presiune și stres, tendința mea era să renunț la toate lucrurile care îmi aduceau energie și să prioritizez lucrurile pentru ceilalți, muncă, partener, mamă, tată, prieteni etc.

Mi-am stabilit acum multă vreme pilonii de susținere, lucrurile și obiceiurile care mă fac să funcționez optim și să fiu cea mai bună versiunea a mea în orice moment. Am mai stabilit și că sunt o condiție pentru bunăstarea mea, nu ceva opțional. 

Primele luni cu copilul meu m-au aruncat înapoi, înainte să stabilesc lucrurile acestea pentru mine. Și nu prea mi-a plăcut de mine. 

Evident, nu mai pot face multe lucruri ca înainte și timpul pare că nu se scurge la fel, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi păstrez pilonii de susținere. Mi-am creat variante scurte (de avarie, mvp-uri, pentru atunci când nu am decât 15 minute) și variante lungi (pe îndelete, cam ca odinioară) cu care să jonglez în funcție de timp și energie.

Pilonii mei:
somnul, relația de cuplu, mișcarea și alimentația sănătoasă, igiena mentală și sufletească, relațiile cu cei apropiați, creștere și învățare. Îmi imaginez pilonii ca spițele unei roți. Și unul dacă e mai scurt mă dezechilibrez și… revino la punctul anterior.

Ai grijă de asset-ul numărul 2

Ordinea sosirii în această familie este următoarea: eu, el, noi doi, copil, noi trei. Cu el am construit practic temelia. Dacă nu aș avea grijă de el, temelia are de suferit, se erodează, apar crăpături mari pe la colțurile pereților. Activul numărul 2 sprijină activul numărul 1 și împreună, bine aliniați, reușesc să ofere ce au mai bun. Asset-ul numărul 2 este jumătatea mea.

Știu cum sună. Mi-a luat un pic de curaj să las asta aici. Dar am văzut cât de repede se pot destrăma lucrurile, cât de repede se instalează conflictul și cât de prost traducem cuvintele sau faptele celuilalt în momentele de oboseală și frustrare.

Pare ușor contabilicește ce povestesc și poate că vei spune că îmi tratez familia drept o companie. Nu ai fi departe de adevăr. Resursele, cheltuielile, investițiile, toate sunt importante pentru mine. Dacă nu am resurse nu am de unde să le ofer iubire, grijă, bucurie, încurajare, liniște. M-aș păcăli că le ofer.  

Și mai e ceva.

Copiii pleacă din casa părinților și își întemeiază propriile familii. Așa se cam întâmplă lucrurile. Părinții rămân din nou împreună, ca la început, pentru cea mai mare parte a timpului lor. Celula aceea de doi care mie personal mi-e tare dragă. Nu mi-am creat speranțe să fie diferit în cazul nostru. Așa că la un moment dat copilul meu o va lua pe o altă cărare și eu voi rămâne, iar, cu jumătatea mea. Ar fi bine să o țin aproape.

Nu uita care îți e rolul

Să stau în plânsul unui bebeluș neajutorat a fost unul dintre cele mai grele lucruri pentru mine. Un minut se simțea ca o zi. Dar nu să stau efectiv a fost cea mai grea parte, ci să-l conțin, astfel încât să se simtă în siguranță, iar eu să nu devin furioasă și epuizată.

Până într-o zi când cineva mi-a spus aproape într-o doară să nu-mi fie frică de copilul meu. Sfatul acesta a schimbat aproape tot.

„De ce mi-ar spune cineva că îmi e frică de copilul meu? Îmi e frică de el? E posibil să-ți fie frică de copilul tău?” rulau întrebările în mintea mea.

Da, îmi era frică. Stăteam pe un munte de frici pentru o mulțime de lucruri cărora nici nu le puteam da glas. Mă aflam pe un drum necunoscut și plânsul lui era dovada că habar nu am ce fac și că nu am control asupra lui.

Dar tocmai în plânsul lui am găsit și cheia la frica mea. La început de viață, un copil are foarte puține motive de plâns și principalul lui obiectiv este să supraviețuiască. Orice disconfort reprezintă o amenințare. Și el tot teamă simte. Dacă amândoi simțim frică e ca și cum am fi împreună în șanț beți, incapabili să ne ajutăm să ne ridicăm de acolo. Ori, rolul meu era și este altul.

Eu sunt adultul, eu sunt părintele și eu sunt responsabilă să-l protejez pe el. Dacă mi-e frică de el și de reacțiile lui asta mă împiedică să-l protejez. În plus, frica mea o amplifică pe a lui. Nici eu nu m-aș simți în siguranță alături de cineva căruia îi este frică, mai ales dacă viața mea ar depinde de acea persoană.

Asta nu înseamnă că de când am avut eu epifania aceasta el nu a mai plâns. Diferența este că acum pot gestiona mult mai ușor stările acestea pentru că îmi cunosc rolul mai bine. Nu mai devin copleșită și nici el atât de inconsolabil pentru că simte că se poate baza pe mine.

Despre rolul lui în viața mea nu știu prea multe acum. Știu doar că momentan, după lunile acestea împreună, este o persoană cu care voi călători o bună bucată de drum din viața mea și o bună bucată din viața lui și că ne învățăm împreună despre viață.


Am scris acum un an un articol despre mame ca urmare a colaborărilor 1:1 de Change Strategy pe care le-am avut cu mame care voiau să se întoarcă la slujbă sau voiau să-și facă timp pentru ele în contextul creșterii copiilor. Mă uit în urmă și zâmbesc larg. Sunt foarte recunoscătoare că m-au ales și că am rămas în călătoriile cu ele. Toate au contribuit la lecțiile mele de azi.

Mulțumesc că ai rămas până aici. Revin curând cu partea 2.

Dacă ai gânduri despre ce am scris pe care vrei să mi le transmiți, le aștept cu mare drag pe hello@mariaarbone.ro sau în comentarii mai jos.

Leave a reply:

Your email address will not be published.