Atunci când văd pământul din spațiu, astronauții trec printr-o schimbare cognitivă profundă. Percepția lor despre ei înșiși, planeta noastră și noțiunea despre viitor se schimbă dramatic. Din spațiu, nu sunt vizibile granițele dintre țări, nici conflictele dintre ele și oameni. Nu se văd nici obiecte, nici multe alte lucruri pe care punem preț în traiul zilnic.
De atât de sus și la viteza aceea (în unele misiuni, ei înconjoară Pământul la fiecare 90 de minute), multe lucruri devin irelevante. Și, în același timp, multe lucruri devin clare și importante. Perspectiva mică, individuală, aceea de sub lupa de zi cu zi, devine o viziune cosmică, integratoare.
Astronauții descriu experiența de a vedea planeta noastră pe de-a-ntregul, fragilă și frumoasă deopotrivă, drept o revelație spirituală. Ei ajung la înțelegerea profundă că trăim pe o planetă care nu e doar casa noastră, ci și o navă spațială care călătorește prin univers cu o viteză enormă. Experiența îi face mai buni, mai umili și mai responsabili față de aceasta.
Am împlinit de curând o vârstă rotundă. Un prilej de contemplare pentru mine, unul mai mare decât de obicei, în care am simțit nevoia să mă uit la ultimii 5 ani din viață mai mult decât la alții de dinaintea lor.
Experiența mea nu e la fel de magnifică ca a astronauților intervievați de Frank White. Și, în același timp, e, dar într-un alt mod și la o altă scară.
O scară mai mică, măsurată în ani, fapte, evenimente, oameni și trăiri. Spațiul nu e chiar spațiul cosmic, ci jurnale, review-uri anuale, evenimente, poze, video-uri. Un spațiu destul de înalt ca să-mi ofere o perspectivă despre mine.
Când mă uit la poza aceasta în care am adunat o parte din cele mai importante momente pentru mine din ultimii 5 ani, îmi pare pe deoparte că multe fapte, gânduri, evenimente și oameni și-au pierdut din forța din momentul lor mic, iar pe de alta simt că pe umerii fiecăreia și fiecăruia dintre ei s-a creat imaginea de ansamblu de mai sus. Și a mea de acum.
În ultimii 5 ani, am luat decizii pripite, am spus și făcut lucruri pe care nu le mai pot lua înapoi. Am pierdut oameni pe drumul meu. Am rănit oameni și am fost rănită la rându-mi, de mine mai mult decât de ceilalți. Am suferit și am trecut prin provocări de multe feluri.
Dar, aș zice că în aceeași măsură, am câștigat multe. Am făcut alegeri bune, am oferit și am primit la rându-mi iubire, bucurie și inspirație. Oameni și lucruri noi au intrat pe orbita mea. Am trăit momente de fericire și seninătate pură.
Toate laolaltă.
Sunt recunoscătoare pentru călătoria asta și pentru toți pasagerii din ea. Și pentru naveta mea spațială, acum cu câteva riduri și câteva fire de păr albe.
Referințe (nu aș fi eu dacă nu aș lăsa câteva):
Carte: Frank White – The Overview Effect. Space Exploration and Human Evolution
Inspirație poză: M-am inspirat de la colajul NFT “Everydays” al lui Mike Winkelmann (Beeple) care s-a vândut cu suma colosală de 69 de milioane de dolari acum câțiva ani. Pentru mine însă nu e despre artă, ci despre procesul lui de a ajunge la măiestrie în arta digitală. De când am dat povestea lui, pentru mine a rămas una dintre cele mai importante referințe pentru disciplină și progres și cea mai faină și lungă exemplificare a efectului vederii de ansamblu. Pe 1 mai 2007, Mike Winkelmann și-a propus creeze în fiecare zi câte o lucrare cu scopul de a deveni mai bun în arta lui. Acum, când public articolul acesta, el a înregistrat 6550 zile consecutive. Asta înseamnă aproape 18 ani de creat z i l n i c.
O melodie pe care am ascultat-o pe repeat când am luat la rând 5 ani de poze.
Viața. 🙂
