Varianta audio aici sau mai jos:
Pentru cei care nu mă știu, eu de loc sunt din Focșani, mai exact dintr-un sat din apropiere de oraș. Am plecat, ca mai toți tinerii, la facultate în București și aici am rămas. Consider acasă aici, unde mi-e familia creată. În același timp, numesc acasă și casa părinților. Și ca mulți oameni din provincie, mergem des acasă la părinți. Doar că pentru mine nu era o treabă chiar simplă.
Problema cu acest mers acasă era că mi se dădeau toate obiceiurile bune peste cap. Drumul, șederea acolo, făcutul, căratul și despachetarea bagajelor erau de ajuns să-mi deraieze existența pentru multe zile la rând. Cel mai mult mi se dădeau peste cap sportul, alimentația și productivitatea la întoarcere.
Asociam șederea acolo cu o stare de relaxare completă: mâncat bun și mult fără să fac eforturi prea mari, mult dormit, mult stat făcând nimic.
Nu sună neapărat rău, nu? Chiar a fost tare bine o perioadă.
Doar că, după un timp, relaxarea s-a transformat în trândăvie și lehamite. Se întâmpla doar asta, iar apoi, la întoarcere, acomodarea era greoaie. Mă chinuiam zile bune să îmi recapăt obiceiurile bune și ritmul.
După ce intram pe un făgaș normal și totul părea să se așeze, cele două kilograme de cozonac se duceau, reluam sportul și redeveneam productivă…
… venea o nouă plecare.
Și tot așa.
Un ciclu vicios de îmbuibare cu recuperare.
Deci nu mai era relaxare. Devenise chiar frustrant. Începusem să anticipez cum o să mă simt la întoarcere și, fără să-mi dau seama, să mă adaptez într-un mod care nu-mi plăcea: îmi scurtam șederile. Două-trei zile și plecam ca să „limitez pagubele”.
Cuprins articol
- Când nu mai vezi alte opțiuni
- Opțiunile mele erau deja acolo
- Nu am rezolvat tot, dar am deblocat multe lucruri
- Ce s-a schimbat și ce învăț eu din asta
- Un gând de final
- Înainte să închizi acest articol, aruncă un ochi și aici
Când nu mai vezi alte opțiuni
M-am tot frământat în această privință pe deoparte mustrată de vinovăție că nu petrec mai mult timp acasă cu ai mei și pe de alta de frustrarea că nu reușesc să-mi păstrez obiceiurile bune. Simțeam că de fiecare dată o iau de la capăt. Iar când încercam să mă gândesc la asta și îmi cântăream opțiunile, în oricare dintre scenarii, cineva avea de pierdut și alegeam cine și ce pierde. Nu puteam sta mult cu aceste gânduri pentru că era prea dureros să mă pun pe mine și părinții mei în balanță. Așa că ieșeam repede de acolo.
Am repetat ciclul ăsta atât de mulți ani, încât devenise o asociere bine bătătorită și nu mai vedeam opțiuni.
Dar simțeam frustrarea și munca dinaintea unei plecări devenise tot mai mare. Și ce bine că le-am experimentat pentru că undeva în mintea mea începusem să caut soluții.
Opțiunile mele erau deja acolo
Am început timid într-o zi, fără vreun plan concret, chiar din frustrarea dintr-un moment în care se repeta statul ăsta degeaba. Simțeam acut că trebuia să ies cumva din casă.
Așa că am luat la pas împrejurimile. Mai întâi malul Putnei, un râu mic în apropiere de casă care cândva ne era plajă, apoi pădurea și câmpul din jurul satului. O dată, de două ori, de trei ori. Uneori culegeam flori, alteori mergeam pur și simplu fără vreun scop anume.
Treptat, au început să apară și celelalte opțiuni.
Am descoperit că pot alerga în pădure. Ea nu crescuse din 2009 de când am plecat eu de acasă până acum patru ani. Nici nu era prima oară când alergam prin ea. Am copilărit pe cărările ei, iar părinții mei o cunoșteau și ei tot din copilărie.
Apoi, mai târziu, acasă la soțul meu, la 50 km mai sus de Focșani, am descoperit că există un stadion unde toată lumea poate intra după bunul plac să facă mișcare când nu sunt meciuri. Evident, nici el nu apăruse peste noapte. Doar că nu fusese pe radarul meu.
Apoi soluțiile s-au tot extins. Am mai descoperit că atât în Focșani, cât și în orașul soțului meu, există săli de fitness. Ba chiar câteva unde puteam intra cu abonamentul meu din București sau cu o taxă modică pe intrare. Măi, măi, ce să vezi!
Deci erau toate acolo, dar nu le văzusem eu.
Momentul în care au devenit opțiuni reale a fost eliberator. S-a dus frustrarea, s-a dus anxietatea anticipatorie, presiunea, lehamitea. Acum mă duc cu drag acasă, alerg prin pădure cu bucurie de copil sau în cerc pe stadion ca un hamster pe rotiță. Dacă înainte plecam după două-trei zile, acum pot să stau o săptămână fără amenințarea că „plătesc” pentru asta după. Am rupt ciclul de stat și recuperat pagube.
Nu am rezolvat tot, dar am deblocat multe lucruri
Cu mâncarea nu am rezolvat-o, dacă te întrebai. Sau nu în sensul în care mănânc doar sănătos și nu mai pun gura pe cozonac, tort de mere sau turte în ajunul Crăciunului. Ci în sensul în care îmi dau voie să mă bucur de aceste bucate pe care le am atât de rar și care, într-o zi, nu vor mai fi. În plus, echilibrez efectele cu sport. Win-Win. Partea și mai frumoasă e că, tocmai fiindcă mi-am dat voie, am început să mănânc mai echilibrat și să mă bucur mai mult.
Somnul mult a rămas. Mă rog, atât cât se poate având în vedere că avem un copil mic.
Partea și mai frumoasă este că această deschidere spre a vedea opțiuni viabile a mai deschis și altele în contexte complet diferite.
Anul trecut am făcut pentru prima oară sport în deplasare, într-o țară străină. S-a întâmplat brusc, fără planificare. Nu aveam echipament la mine, dar aveam nevoie să mă mișc și aveam totuși la mine tricouri și chiloți și un internet plin cu „exerciții cu greutatea corpului”.
De ajuns.
De atunci am continuat să fac asta în toate locurile care au urmat, doar că într-un mod mult mai mai conștient. Am început să am grijă să-mi pun în bagaj un minimum de echipament, în funcție de locul în care merg, chit că o să simt să fac sau nu sport. Mă uit dinainte pe meniul restaurantelor la care voi merge și îmi aleg mâncarea, chit că îmi respect alegerea sau nu la fața locului.
Ce s-a schimbat și ce învăț eu din asta
Nu am cuvinte să spun cât de prețioasă e partea aceasta de a vedea opțiuni. Ele deschid mai departe altele și generează ceva foarte apropiat de speranță. Nu știu dacă e neapărat speranță, dar așa se simte pentru mine. E ca și cum, dacă știu că pot să fac niște lucruri bune pentru mine într-un alt loc decât în mediul meu predictibil și accesibil, asta îmi dă energie să văd soluții și pentru alte locuri și contexte. Nu mai sunt constrânsă de context.
Însă dacă mă uit la mine și mai din exterior, știu că e despre un cumul de multe schimbări care s-au întâmplat în timp, puțin câte puțin. E despre relaxarea rigidității, despre acceptarea circumstanțelor, schimbarea unor convingeri, mai multă prezență. E și despre identitate și integritatea ei indiferent de loc sau context. E greu de pus degetul pe ceva anume care a schimbat asta.
Mult timp am crezut că în unele locuri pur și simplu nu se poate. Acum nu mai sunt atât de sigură. Cred că, de multe ori, problema e că nu vedem opțiunile pe care le avem sau nu ne dăm voie să le căutăm. Uneori, e suficient să vedem una singură, iar de acolo încep să apară și celelalte.
Evident, ce am povestit eu aici e doar un exemplu. Am observat același lucru și în altele. La scris și la redefinirea rutinelor când trec prin schimbări mari. De exemplu, mi-am schimbat biroul de două ori în ultimii doi ani și a trebuit să reconfigurez multe lucruri, să acomodez noi rutine, noi rute și obiceiuri. Dar, având baza asta, a părut ceva mai gestionabil.
Un gând de final
Scriu acest text înainte de o nouă plecare. Vinerea viitoare merg acasă și o să stau aproape o săptămână. Și e Paștele. Adică mâncare, adică obiceiuri deturnate. Exact contextul care înainte mă dădea peste cap. Dar de data asta nu mai plec cu aceeași tensiune pentru că știu că am opțiuni. O să merg la prohod și o să-mi văd băbuțele din strană, acelea care au mai rămas, le voi duce lumină bunicilor la cimitir, o să ies la alergare în pădure sau pe stadion, o să mănânc cozonac în noaptea de înviere și o să joc remy cu ai mei.
Dacă sărbătorești Paștele (și chiar de nu), îți urez zile frumoase alături de cei dragi! Să fie cu soare și voie bună!
Iar dacă ai gânduri despre ce-am scris și vrei să le împărtășești cu mine, m-aș bucura să le citesc. Mi le poți lăsa aici hello@mariaarbone.ro.
Înainte să închizi acest articol, aruncă un ochi și aici
Ofer 3 sesiuni gratuite în fiecare lună. Le anunț acum pe cele din aprilie. Poți să-mi scrii pe email hello@mariaarbone.ro sau poți completa formularul acesta.
Poți să alegi următoarea temă din Mental Toughness despre care să scriu. Completează aici ce te preocupă. De asemenea, mulțumesc celor care au completat deja, am văzut câteva provocări pe care abia aștept să le abordez. Fiindcă nu am cerut și nume sau email, nu știu cui să mulțumesc, dar mulțumesc.
E-mailul de azi atinge următoarele dimensiuni din Mental Toughness:
- Life Control. Exemplul povestit de mine arată cum am trecut de la un control extern în care contextul face lucruri asupra mea și eu nu am nicio putere asupra lui, la un control intern în care contextul există, dar și eu am pârghii pe care le pot folosi. Nu am schimbat circumstanțele, ci relația mea cu ele.
- Dimensiunea de provocare. Inițial, percepeam mersul acasă drept o amenințare pentru obiceiurile mele bune care erau legate de identitatea și bunăstarea mea. O amenințare care cerea resurse din ce în ce mai mari de la mine pentru a-i face față. Apoi a devenit o provocare gestionabilă în care am experimentat, am căutat soluții și m-am adaptat.
- Încrederea în abilități. Asta a venit ceva mai târziu ca o urmare a acțiunilor mele și într-o formă foarte specifică: încrederea în propria capacitate de a găsi soluții în contexte noi, un fel de „mă descurc oriunde, nu trebuie să am condiții perfecte”.
- Angajament în fundal. Nu e însă despre disciplina dusă până la capăt, de consistența rigidă, ci de flexibilitate. Progresul meu a venit tocmai când am renunțat la rigiditatea care spunea „păi, dacă nu pot să fac lucrurile exact așa ca acasă la mine, mai bine nu le fac deloc.” Uneori, rigiditatea e cea care ne blochează din a obține rezultate.
Trimit un email la fiecare câteva săptămâni. Abordez de fiecare dată câte o temă sau un factor diferit din Mental Toughness și ofer perspective care să te ajute să crești în acea direcție. Te poți abona mai jos dacă vrei să le primești.
