Până acum vreo 10 ani, nu-mi plăceau munții – sau nu așa cum îmi plac azi. Mi se păreau frumoși, dar de la geamul sau de pe veranda unei cabane.
Între timp, muntele mi-a devenit un model la scară mai mică al unui proces de schimbare la care mă pot uita și raporta oricând. Experiența muntelui are toate ingredientele unei schimbări și provocări din viață. Plus o lecție magică despre renunțare și răbdare.
Știi entuziasmul acela de început de ceva? Când ești hotărât să faci în sfârșit treaba aceea la care te gândești de ceva vreme? Simți că o să reușești, ești motivat, energic, sigur pe tine.
Cam așa e și înainte să pornești pe munte.
Te-ai înscris la drumeție cu entuziasm, cu gândul la vederea pe care o vei căpăta în vârf. Dacă e prima tură, ți-ai luat și echipament serios ca să te simți mai pregătit.
Pe urmă, vine ziua Z.
Începi traseul și încă mai simți bucurie. Te simți sprinten. Rezervorul tău de energie e încă plin. Pentru o perioadă, cel puțin.
Apoi vin porțiuni de urcări, de grohotiș, noroi, stânci pe care e nevoie să te cațări.
Devine din ce în ce mai greu. Începi să te întrebi dacă mai ai mult, când ajungi la destinație, la peisajul acela frumos care te-a făcut să te înhami la asta.
Parcă începe să-ți dispară bucuria cu care ai început. Devii morocănos și atenția ta se mută pe cât de tare țipă picioarele. Te uiți spre vârf (dacă ai norocul să-l vezi) și scapi vorbe “dulci” pe sub bărbie – sau chiar celorlalți dacă nu le poți ține doar pentru tine.
După câteva porțiuni din acestea grele, îți dorești să renunți.
Doar că muntele nu te lasă să renunți ușor. Te obligă să-ți asumi decizia până la capăt.
Dacă ai fi renunțat pe la începutul traseului, poate mai aveai o șansă – șansa să fie un pic mai ușor. Dar când deja ai parcurs mult din el, a te întoarce din drum e la fel de dureros ca a continua. E aproape același efort fizic și mental orice decizie ai lua.
Din alte încercări din viață putem scăpa ușor. Putem să renunțăm la sport dacă astăzi nu avem chef sau energie. La a lucra la proiectul acela de suflet. La obiceiul nou. La orice ne pune răbdarea și rezistența la încercare dacă azi ne e greu.
Avem uși de ieșire peste tot. Și în viața de zi cu zi renunțarea doare ca pe munte, doar că nu ne dăm seama de asta pentru că ne amorțim cu multele opțiuni pe care le avem la dispoziție în orice moment.
În încheiere, îți las acest fragment dintr-o piesă de teatru: „De ce ai nevoie să evadezi din efort? Din experiența câștigată cu trudă? De ce ai vrea să fugi de înțelepciune? […] Am să-ți livrez un adevăr pe care să-l ții minte toată viața ta: dacă vrei să ai o existență fericită, fiecare lucru semnificativ în lumea asta cere efort, nu se întâmplă nimic din inerție și nu se pogoară sfântul duh să-ți ofere pe tavă [ceva semnificativ pentru tine].”
Piesa de teatru aici și fragmente din piesă aici.
Citesc cartea asta despre care încă nu știu cum să-ți povestesc, dar simt să-ți spun despre ea: The Comfort Crisis: Embrace Discomfort To Reclaim Your Wild, Happy, Healthy Self
Bucata aceasta de articol pe care ai citit-o face parte dintr-un articol mai amplu publicat acum ceva vreme pe change.ro – Muntele ca ancoră pentru schimbare.
