„Nu m-am considerat niciodată curajoasă. De doi ani tot lucrez la asta. Sunt foarte curioasă însă. Așa sunt de când mă știu. Când eram copil obișnuiam să plec de acasă să explorez în ciuda avertismentelor primite de la părinți și bunici. Găseam soluții pentru că era mai mare curiozitatea și bucuria descoperirii decât frica de potențialul pericol. Îmi amintesc că îmi spuneau să nu ies din curte pentru că aș putea fi lovită de mașini, așa că mergeam lipită de garduri până ajungeam la destinație ca să evit să merg pe stradă…”
Asta scriam în jurnal acum câteva luni – un monolog imaginar răsărit de undeva, dar care mi s-a părut îndeajuns de prețios să-l notez atunci când a apărut. Încercam să-mi răspund la întrebarea: „dacă ar fi să mă descriu într-un cuvânt, care ar fi acesta?”.
După ce am terminat de notat tot mi-am dat seama de un lucru. „Nu m-am considerat niciodată curajoasă.”. Așa îmi începusem răspunsul.
Din rolul de Change Strategist știu cât de prețioase sunt primele cuvinte pe care clientul mi le spune despre provocarea lui. Așa erau și ale mele. Îmi era clar că mi-aș fi dorit să spun că sunt curajoasă, dar nu aceasta era imaginea mea reală despre mine.
Curiozitatea părea cuvântul meu, trăsătura mea, superputerea mea. Cu ajutorul ei mi-am înfruntat frici până acum. Din curiozitate am făcut multe lucruri și multe salturi de credință în necunoscut nu doar în copilărie, ci și mai târziu și acum ca adult.
Când am astfel de aha-uri despre mine și identitatea mea încep să sap în ele. Curiozitatea îmi părea nu doar o trăsătură, ci și o resursă.
Hmm… „cum aș putea să o folosesc efectiv pentru provocările mele? Cum să o activez conștient la nevoie? De exemplu, atunci când mi-e frică de ceva, când îmi lipsește curajul, când îmi e pur și simplu greu să fac ceva”, m-am întrebat mai departe în jurnal.
La aceste întrebări încerc să răspund aici.
De ce nu suntem mai curajoși?
Pentru că suntem prea fricoși ar fi răspunsul simplu.
Pentru mine, a fi curajoasă înseamnă să fac lucrurile care îmi provoacă frică în ciuda ei, a fricii. Curajul nu se întâmplă în absența fricii, ci dimpotrivă. Înseamnă să stau acolo în frică, să acționez cu tărie ca și cum aș străpunge vântul.
Frica poate fi debilitantă. Ne poate bloca sau ne poate readuce pe cărarea care ne e cea mai confortabilă, unde ne simțim siguri pe noi. Când noi vrem de fapt să o părăsim.
Ne angajăm în comportamente prin care doar încercăm noul drum. Băgăm un pic capul, dar nu prea mult că cine știe peste ce dăm, mai stăm un pic să ne tragem sufletul, ne mai gândim la el (la drum) câteodată seara la culcare și mai facem câte un pas timid din când în când.
Frica ne-a ajutat să supraviețuim ca specie pe planeta asta. Este cel mai vechi mecanism de adaptare și apărare care îl avem. E o formă de învățare prin întărire negativă, e accelerată, bazată pe urgență, pe nevoia de a-ți proteja viața.
Și e un învățător tare bun. Are o metodă foarte simplă și eficientă de predare: are nevoie de un stimul, o reacție la stimul și un rezultat de pe urma reacției. Se bazează pe experiențe și mai puțin pe informații. Dacă te-ai apropiat prea mult de un leu și ai avut norocul să supraviețuiești, a doua oară când vei ieși la vânătoare vei fi mult mai vigilent.
Puține din fricile pe care le experimentăm astăzi sunt despre supraviețuire. Frica ne protejează mai degrabă de durere sau disconfort. Ca să evităm durerea, nu încercăm deloc sau o facem prea târziu sau prea puțin.
De la frică la anxietate mai e un pas. Pentru mine personal, anxietatea este o formă de frică mai evoluată. E mai complexă, mai subtilă, mai difuză și te chinuie mai mult până să o depistezi.
Frica aparține creierului nostru cel mai vechi, iar anxietatea este născută în creierul nostru nou – cortexul prefrontal, ultimul venit la petrecere. Cel din urmă este responsabil pentru gândire, planificare și anticipează acțiunile din viitor și efectele lor pe baza acțiunilor similare realizate în trecut. Pentru a face asta are nevoie de informații exacte. Dacă informațiile lipsesc, umple golurile singur, elaborează simulări pe baza experiențelor noastre similare.
Anxietatea apare atunci când creierul nostru nu are suficiente informații ca să facă predicții despre ce o să fie în viitor.
Simțim teamă pentru că nu știm cum o să fie la noul job, dacă ne vom descurca în noua carieră, am simțit teamă și când nu am știut cum ne va afecta pandemia și azi ne e greu să avem un răspuns precis despre cum va arăta deznodământul după războiul de acum din Ucraina. E ca și cum am fi pândiți de un rău fără chip.
Acest efect se vede și în viața de zi cu zi, nu doar la ocazii mari. Partenerul întârzie acasă și până să pui mâna pe telefon ai deja cel puțin 3 scenarii în minte. Fie a făcut accident, fie te înșeală, fie oricum ceva rău. Sau persoana aceea căreia i-am scris un mesaj întârzie să ne răspundă. „Oare nu vrea să-mi răspundă?”, ”Oare e supărată pe mine?”, „Oare am zis ceva greșit data trecută?”, „Dar dacă….?”, „Dar atunci de ce a dat seen?”, „Dacă a dat seen înseamnă că…” seen-ul acela schimbă ecuația.
Exagerez, știu, dar pot să o mai țin așa o vreme. Am dat la un moment dat peste o cărticică scrisă prin ‘76 care te învață cum să eșuezi pe toate planurile vieții. Am râs mult, dar am și rămas pe gânduri. Cam așa se întâmplă lucrurile. Ți-o las și ție aici – How to make yourself miserable.
Pe de altă parte, azi avem mai multe informații la dispoziție decât am avut vreodată în toată istoria omenirii. Și vom avea și mai multe! Mai multe decât vom putea cuprinde cu mințile noastre fragile într-o viață întreagă sau două (și asta doar dacă ne-am petrece timpul doar consumând informație). Numai că în loc să ne liniștim cortexul prefrontal, obținem efectul contrar.
Fiecare bucățică de informație reprezintă o opțiune.
Multe informații = multe opțiuni => ceață pentru creierul nostru.
Lucrurile ar fi mai simple dacă informațiile care ajung la noi ar fi liniare și/sau ar împărtăși aceeași narațiune, doar că ele sunt contradictorii și cresc complexitatea deciziilor noastre. Pentru a discerne între acestea, creierul nostru are nevoie să depună mai mult efort. Mai mult efort înseamnă mai multă energie consumată și într-un ritm mult mai alert.
Rezultat: ne rămâne puțină energie de investit în lucrurile acelea importante pentru noi.
Din locul acesta operăm aproape în fiecare zi cei mai mulți dintre noi. E ca și cum am merge mereu cu acul rezervorului pe roșu.
Anxietatea răspunde la întrebarea „dar dacă…”. Așa o recunoști. Ce ne spunem după „dacă” sunt scenariile de care povesteam mai sus.
„Dar dacă… oamenii vor râde de mine”
„Dar dacă… nu voi mai găsi un alt job”
„Dar dacă… nu voi reuși”
Voi folosi în continuare în articol termenul de frici chiar dacă ele în psihologie sunt tratate diferit. Tulburările de anxietate ne pot afecta serios viața. Dacă te regăsești în acest scenariu, te îndemn să cauți sprijin psihoterapeutic.
Ce nu prea luăm în considerare când vorbim despre frică este că aceasta poate deveni un obicei, un mod de a trăi zilnic care se scurge în multe arii din viața noastră.
Dar dacă… ea se întâmplă zilnic, asta înseamnă că poate deveni și plictisitoare. La un moment în viața noastră, pur și simplu ne săturăm să ne fie frică, să ne îngrijorăm, să fim așa cum suntem acum.
Cum ne poate ajuta curiozitatea
Pe scurt, curiozitatea este o dorință intensă de a ști sau a afla ceva. Ca și frica, curiozitatea este un mecanism vechi. Ea reprezintă capacitatea înnăscută, universală care ne-a ajutat să descoperim lumea, să găsim soluții la provocări, să dezvoltăm lucruri, unelte, internetul, rețele de socializare, mașinile electrice. Niște oameni foarte curioși s-au întrebat la un moment dat în istoria noastră de ce și cum se întâmplă lucrurile, cum le pot face mai bune, mai frumoase, mai ușoare, mai utile.
Văzută ca proces, curiozitatea presupune să ne îndreptăm atenția către un lucru. Dacă vizităm o țară străină devenim în mod natural curioși și încercăm să cuprindem cât mai multe detalii despre locul nou, oamenii de acolo, mâncarea lor. Vrem să vedem cum e. Se simte mai mult ca o joacă, iar joaca ne ajută să facem lucrurile mai ușor. În alte situații se simte ca o provocare de tipul „Hai să văd cum e!”.
Dincolo de faptul că e o condiție pentru învățare și inovare, curiozitatea reprezintă o atitudine esențială pentru schimbare, orice schimbare.
Ne scoate de pe pilotul automat și ne face mai receptivi în fața schimbării. E metodă prin care putem să ne disecăm frica și să vedem ce e dincolo de ea, și în cele din urmă să suprascriem răspunsul la ea. Până la urmă, le avem pe amândouă în noi.
Curiozitatea poate să aibă două surse mari, două motivații, deci două răspunsuri și rezultate diferite în funcție de acestea: interes și lipsă (privare).
Curiozitatea bazată pe interes are la bază setea de cunoaștere, iar scopul ei este să obținem mai multe informații, să învățăm. Nu are o destinație clară, ci mai degrabă este despre călătorie, iar recompensa vine din aflarea de informații, din învățare.
Curiozitatea bazată pe privare vine din deficit. Practic, avem o problemă (un gol de informație) care ne generează o stare de neliniște. Ne rezolvăm problema prin a găsi informația lipsă. La final, avem un sentiment de ușurare pentru că am redus incertitudinea. Am ajuns la destinație.
Le putem diferenția după starea interioară. Curiozitatea bazată pe privare ne provoacă agitație, neliniște și enervare – senzația este neplăcută. Nu ne amintim numele unui actor, așa că intrăm rapid pe Google și aflăm. Sau primim o notificare pe telefon și ne dorim să o verificăm în secunda 2 pentru a afla conținutul. Se simte mai mult ca un impuls.
Cea bazată pe interes este plăcută și mai răbdătoare, mai așezată sau ne oferă o stare de entuziasm. Cel mai bun exemplu care îmi vine în minte este atunci când citim cărți și ne bucurăm de procesul lecturii și abia așteptăm să ne reîntoarcem la carte cu prima ocazie. Se simte mai mult ca o alegere.
Pentru frică, curaj, schimbări și pentru a deveni o versiune mai bună a noastră, avem nevoie de curiozitate bazată pe interes.
Aceasta este asociată mindset-ului de creștere („growth mindset” așa cum este descris de Carol Dweck în cartea Mindset), iar cea bazată pe privare cu mindsetul fix.
Una închide bucla de învățare după ce ne-am rezolvat problema (am ajuns la destinație), iar cealaltă lasă bucla deschisă pentru o dezvoltare ulterioară (am făcut un popas).
Aici, la curiozitatea bazată pe interes, intră de exemplu învățarea din eșecuri sau din experiențele noastre în general, indiferent că sunt pozitive sau negative.
Dacă am încercat să facem ceva și nu ne-a ieșit putem închide bucla prin a nu mai încerca să facem lucrul acela pentru că știm că nu a mers – drum înfundat.
Alternativa este să ne uităm la experiență și să vedem ce anume nu a funcționat, să găsim soluții și data viitoare să folosim insight-ul pe care l-am aflat ca să îmbunătățim procesul.
La fel ca frica, curiozitatea este o formă de învățare bazată pe recompensă, doar că recompensa e la capătul cu + (plus).
Un studiu pe studenți a arătat că atunci când nivelul de curiozitate este la maximum, circuitele dopaminergice se activează cu o intensitate sporită și se realizează conexiuni mai puternice între centri de recompensare din creier și regiunea asociată cu memoria. Cu alte cuvinte, obținem plăcere din învățare, din explorare și reținem experiența, ni se sedimentează în memorie.
Numai că nu e la fel de rapidă ca frica și nici la fel de ușoară când o punem în practică.
Curiosity killed the cat, but satisfaction brought it back, cum zice proverbul.
Cum o activăm și cultivăm?
Nu am un răspuns simplu sau o rețetă pas cu pas. Cred că e un proces așa cum sunt multe altele. Se întâmplă în timp, prin exercițiu. Mi-e clar însă că primul pas este să ne îndreptăm conștient atenția către acel lucru.
Ca să facem asta avem nevoie să ne oprim. Să punem pauză la ce facem ca să îi facem loc să se dezvolte. Deci poate că acesta este primul pas.
STOP
Ne-am obișnuit să facem lucrurile într-un anume fel, să vedem lumea și pe noi înșine într-un fel și de cele mai multe ori nu reușim să vedem că există și alte perspective. Până la urmă, alte versiuni ale noastre.
Curiozitatea ne ajută să fim mai conștienți de starea noastră actuală, de obiceiurile, fricile, anxietățile, reacțiile, comportamentele, factorii care declanșează ceea ce facem, simțim sau gândim ca mai apoi să facem modificări acolo unde avem nevoie.
Uneori este de ajuns să intervenim asupra unei rotițe mici ca să punem în mișcare tot angrenajul doar că dacă nu știm care este rotița aceea umblăm bezmetici prin tot mecanismul.
O metodă prin care putem să devenim mai curioși este să punem întrebări.
Nouă înșine și celorlalți. Întrebările ne invită la brainstorming (reacția de a răspunde atunci când suntem întrebați e aproape naturală).
Copiii cu vârste între 3 și 5 ani pun în medie 300 de întrebări pe zi. Pe măsură ce avansează în școală pun din ce în ce mai puține până în punctul în care ajung la 0 întrebări. La un moment dat pe drumul ăsta, copiii intră pe pilot automat, se bazează pe supoziții care au prins rădăcini și acceptă lucrurile așa cum sunt. Rezultat: devin din ce în ce mai puțin interesați să descopere sau să încerce lucruri noi.
Poate dorim să facem să facem o schimbare la noi, să ne apucăm de un sport, să avem un job care ne satisface mai mult sau [orice altceva] și tot amânăm din varii motive. În același timp suntem înconjurați de oameni care fac lucrurile acestea pe care ne-am dori să le putem face și noi.
Putem să ne comparăm cu ei și să ne mai adâncim un pic în tristețea noastră sau îi putem întreba pe ei cum de ei reușesc să facă ceea ce fac, cum se țin, ce-și iau din acea activitate, de ce e important pentru ei să o facă, cum trec peste obstacole când le întâlnesc.
Răspunsurile lor reprezintă perspective pe care nu le ai acum. Perspective din care poți învăța și pe care le poți încerca ca să vezi cum se simt, ce rezultate dau.
În plus, e posibil să afli că și oamenii aceia au provocări, că poate au trecut prin același conflict prin care treci tu. Asta te ajută să domolești gândurile acelea care vin peste tine când te gândești să faci lucrul acela.
Sau poate că ai observat în dialogurile interioare, acelea anxioase, că rareori mergem mai departe de primul gând sau de prima emoție care ne sufocă.
Ne aflăm într-o ședință și simțim că avem ceva valoros de zis, dar în același timp simțim o piedică: „Dar dacă… nu e o idee atât de bună pe cât cred eu?”. Și rămânem blocați aici de cele mai multe ori. Și nici nu mai aflăm dacă ideea noastră e bună sau nu.
Întrebările ne ajută să mergem mai departe de acest punct. „Dacă zic și ideea mea e proastă ce se poate întâmpla?”, „Colegii vor râde de mine sau mă vor desconsidera.”, „Și dacă se va întâmpla asta, ce?”, „O să mă simt groaznic. Și…”.
Ideea e că „dar dacă…” ăsta nu e neapărat rău. E rău doar atunci când după el urmează ceva negativ.
„Dar dacă… totuși ideea mea nu e rea? Sunt curios cum ar putea să le pară colegilor.”. Există o singură cale să afli asta.
Să ținem un jurnal în care să ne observăm gândurile, emoțiile și acțiunile.
Să zicem că jobul actual nu ne mai aduce bucurie. Ne facem sarcinile din ce în ce mai greu și parcă tragem de noi de la o zi la alta. Avem în minte soluția, dar nu am reușit să facem mare lucru în privința ei.
Putem să ne analizăm situația scriind despre asta de fiecare dată când apare gândul, emoția. Orice formă de journaling ajută în general.
Îți las mai jos un exemplu de analiză pentru astfel de situații de la Brewer Judson din cartea Unwinding Anxiety:
Declanșator (trigger din eng, eu îi zic piedică): gândul sau/și emoția negativă pe care o simți (ajută mult să adaugi și contextul)
Comportament: în ce comportament te-ai angajat, ce faci efectiv ca răspuns la starea ta
Rezultat/recompensă: ce-ai obținut în urma comportamentului (pot fi și emoții, stări)
Un exemplu practic:
Declanșator (trigger/piedică): simt îngrijorare, mă simt agitată și copleșită pentru că am multe lucruri de făcut astăzi și simt că nu mă pot apuca de ele (dimineață înainte să încep munca)
Comportament: procrastinez, am intrat un pic pe Facebook, mi-am mai făcut o cafea
Rezultat/recompensă: mi-am luat mintea de la lucrurile pe care le-am de făcut, dar simt că evit să fac lucrurile, mă simt amorțită și frustrată și-mi vine să las totul baltă
La început e posibil să nu fie chiar ușor să scoți informațiile din tine sau să nu reușești să te oprești în moment și să captezi fix atunci starea lucrurilor.
Funcționează și retroactiv. Important e să o faci.
Prin journaling putem elibera energia sub orice formă ar fi ea (emoție, gânduri care nu ne dau pace, presiune etc) în loc să o stocăm și să continue să ne afecteze.
În sine, journaling-ul e o formă de procesare a ceea ce trăim. Odată ce scriem (sau ne înregistrăm) despre asta, efectele gândurilor și emoțiilor scad și creăm spațiu în minte. Acestea capătă structură, ordine, iar la final câștigăm o imagine mai închegată și clară despre situația noastră. În timp vom începe să observăm lucruri la noi, tipare de gândire, de comportament.
Experiența și pariul meu e că vor deveni atât de enervante încât nu le vei mai putea ignora și la un moment dat te vor împinge să faci ceva. Între timp, vei începe să ai revelații și să îți pui întrebări despre tine în mod natural. Călătoria mea despre curiozitate a început tocmai pentru că m-am oprit să scriu în jurnal.
Poți folosi acest exercițiu și pentru obiceiuri, dependențe, anxietate, pentru frici și curaj. Te poți înregistra audio/video dacă pentru tine nu funcționează scrisul.
Să citim cărți, să ascultăm podcasturi. Nu trebuie să fie despre dezvoltare personală sau doar despre provocarea noastră. Autobiografiile și beletristica ajută foarte mult. Prin intermediul personajelor ne regăsim în poveștile lor și ne e mai ușor să observăm comportamentele lor și să învățăm de la ele. Cam ca atunci când punem întrebări oamenilor și le ascultăm răspunsurile.
Să luăm reflectorul de pe noi și să-l punem pe… altcineva. Să ne uităm la oamenii din jur ca și cum am vrea să-i cunoaștem, să-i descoperim, să vedem cum se comportă, cum reacționează, ce spun ne ajută să ne cultivăm curiozitatea.
În ultima mea drumeție pe munte mă aflam pe o porțiune destul de dificilă de urcare. Simțeam că nu mai am suflu, disconfortul era mare și devenisem enervată de opririle mele dese când am observat o doamnă cu cel puțin 20 de ani mai în vârstă decât mine care părea senină pe aceeași urcare. Mi-am plasat atenția asupra ei. Am observat că făcea pașii mici, mult mai mici decât ai mei, ritmul îi era mai lent, dar era constant. „Hmm… hai să încerc și eu”. Așa că am imitat-o. Evrica!
Cu o altă ocazie, mă aflam la linia de finish de la o competiție montană de alergare și îi priveam pe alergători trecând linia de sosire. Erau bucuroși și senini în ciuda kilometrilor parcurși pe munte. În mintea mea îmi spuneam „Cât de curajoși sunt acești oameni!”. Două zile mai târziu, cu imaginea lor încă în minte, m-am trezit dimineață și mi-am zis „Hmm… oare eu pot să alerg?”.
Acestea sunt doar câteva exemple foarte recente pentru mine, dar putem face asta cu aproape orice. Ajută să-ți iei atenția de pe tine.
Hmm… poate că ai observat că am mai folosit această interjecție de-a lungul articolului. Pentru mine a devenit o ancoră pentru curiozitate. E sunetul nostru natural când căutăm răspunsuri, soluții, când gândim sau când ne intrigă ceva.
Înainte să citesc cartea lui Brewer nu eram conștientă de el. În carte povestește despre cum a învățat câteva sportive să fie curioase folosind drept ancoră interjecția hmm. Vreme de o săptămână au exersat sunetul și au învățat să-l folosească atunci când se simțeau blocate sau frustrate în timpul meditației (se aflau la un retreat).
De fiecare dată când se observau într-o buclă de îngrijorare, auto-judecată sau critică hmm le ajuta să iasă din ea și să nu se lase copleșite de emoții și gânduri. Interjecția le ajuta să exploreze ceea ce simțeau în corp sau ce gândeau în loc să încerce să schimbe sau să repare situația. Pe lângă menținerea prezenței în meditație, sunetul curiozității le-a ajutat să aibă și o atitudine mai voioasă și mai jucăușă.
Să lucrăm 1-la-1 cu un psihoterapeut, change strategist sau coach în funcție de obiectivul sau provocarea pe care o avem. În primul rând, acești oameni nu au nicio miză în viața ta, alta decât să-ți ofere sprijinul de care ai nevoie, prin urmare creează un mediu sigur în care să te poți deschide.
Aceștia ne pot ajuta să căpătăm claritate atunci când ne simțim blocați într-un hățiș, să descoperim perspective noi despre noi înșine, să identificăm la noi credințe limitative și să vedem cum reacționăm în anumite contexte – lucruri pe care altfel le-am observa mai greu la noi înșine. Întotdeauna vom avea un unghi mort în ceea ce ne privește.
În urma lucrului 1 la 1 ne creăm structuri, procese pe care ne putem bizui atunci când avem decizii de luat și învățăm să ne punem siguri întrebările potrivite în momentele alea importante pentru noi.
Înainte să pleci
Ar mai fi multe de povestit despre curiozitate. Există o parte a ei de care ar trebui să avem grijă, există și un optim, dar și multe alte beneficii pe care eu nu le-am spus aici în arii precum îmbunătățirea relațiilor, motivație sau dezvoltarea unei gândiri critice. Ți-am lăsat câteva resurse la finalul articolului dacă ai curiozitatea să afli mai mult.
Îți mai las atât. Curiozitatea nu e eficientă pur și simplu sau de una singură. Ajută, dar nu face minuni. Brian Grazer spune în cartea A Curious Mind că avem nevoie să activăm la noi înșine două „trăsături” pentru asta:
- Să punem întrebări, să citim cărți sau orice tehnică mai aplicăm nu funcționează dacă nu acordăm atenție răspunsurilor sau informațiilor pe care le primim. Nu punem întrebarea și fugim, ci așteptăm răspunsul, îl ascultăm cu scopul de a-l înțelege.
- Curiozitatea nu ține loc de acțiune. Cineva trebuie să-și dorească să și acționeze și să pună osul la treabă efectiv. Brazer îi spune acestei trăsături „willingness to act”.
Cu alte cuvinte, curiozitatea funcționează cel mai bine dacă acționăm în baza informațiilor pe care le-am obținut. Ea rămâne o resursă pentru momentele de blocaj, când inspirația și motivația scad, când obstacolele apar și frustrarea crește.
Mi-a fost greu să scriu despre curiozitate. Mi-a fost ușor să o accesez pentru mine și fricile mele, dar mult mai greu să povestesc despre ea. Curiozitatea pare ceva simplu, natural, de tipul o ai sau nu o ai sau o stare temporară. Așa că m-aș bucura dacă mi-ai lăsa un gând, o părere ca să știu ce-a rămas cu tine despre asta. O poți face în comentarii sau pe adresa mea de email hello@mariaarbone.ro.
Cărți:
- Unwinding Anxiety: How to Break the Cycles of Worry and Fear to Heal Your Mind – Judson Brewer, Judson (Îmblânzirea anxietății: Cum să oprim spirala îngrijorării și a fricii ca să ne vindecăm mintea)
- A Curious Mind: The Secret to a Bigger Life – Brian Grazer și Charles Fishman (O minte curioasă. Secretul unei vieți împlinite)
- Curious: The Desire to Know and Why Your Future Depends On It – Ian Leslie
- The Eureka Factor: Aha Moments, Creative Insight, and the Brain – John Kounios, Mark Beeman (Factorul Evrica: Momentele Aha, insightul creativ și creierul)
