Despre renunțare și un mesaj pentru ego-ul meu

Există un punct în care îți vine să renunți. Îl simți, știi când vine pentru că urlă un pic și parcă rânjește colții la tine. Când ți-ai pierdut suflul, te dor picioarele, când simți că nu avansezi, că pedalezi în gol și îi vezi pe ceilalți în fața ta cum se duc cu viteză. Îi vezi doar pe aceia care urcă repede, pe aceia care urcă încet și cu răbdare nu prea. Și te compari prost. Timpul se dilată și uiți în momentul ăla aproape tot, uiți de răbdare, uiți de ce ești acolo. Orice încurajare sau mână de ajutor pe spate te enervează în punctul ăsta. Pentru că ar trebui să reușești. Singur. Îți spui că nu mai poți și tot ce îți vine să faci este să te oprești și să te așezi în fund pe marginea drumului ca un copil supărat.

Weekendul trecut am participat la primul meu traseu lung cu bicicleta. Și nu a fost chiar o plimbare în parc unde, de altfel, fac performanță. :)) Am plecat cu entuziasm și cu o încredere (prea) mare în puterile mele. „Cât de greu poate fi?”, mi-am zis. Ei bine, mi-a fost greu și am trecut prin multe stări conflictuale pe porțiunile dificile, dar a fost și o ocazie minunată să-mi reamintesc niște lecții despre renunțare și ego. Am ales să scriu despre asta pentru că mi se pare că se aseamănă cu alte situații grele din viață numai că în cazul de față, a fost comprimat într-un weekend, în 80 km, în câteva urcări și coborâri.

Ne e teamă să începem ceva pentru că proiectăm prea mult în viitor, credem că nu avem ce trebuie pentru a reuși sau credem prea mult în forțele noastre. Apoi, dacă începem, tindem să renunțăm când devine prea greu. Și tindem să spunem prea ușor „nu mai pot” sau „asta nu e de mine” și uneori din motivele greșite, pentru că ne spunem tot felul de povești despre sine, despre timp sau despre alții.


Ce uiți în punctele acestea în care îți vine să te așezi pe marginea drumului?

Ei bine, când crezi că nu mai poți, chiar mai poți un pic. Nici nu mai contează motivul. Că e ego, că până la urmă ai negociat mai bine cu tine și ai mai prins o porțiune de încredere în tine. Reglezi tu conturile cu tine la final. Important e să treci de punctul ăla de renunțare.

Toți oamenii cărora le admiri reușitele au început de undeva și mă îndoiesc că au început direct de sus. Toți oamenii pe care îi vezi că avansează mai ușor decât tine, da, cel mai probabil au mai multă forță în picioare, dar omiți că aceasta s-a format în timp și cel mai probabil cu răbdare. Și nu s-au dat bătuți când lucrurile au devenit prea grele. Sau poate s-au dat la un moment dat, dar nu știi tu.

Nu poți să te bazezi decât pe resursele pe care le ai acum și cu resursele de acum poți face doar atât.

E ok să primești ajutor. Chiar e.

Reușitele altora nu sunt un reproș la nereușitele tale. Îmi repet de multe ori lecția asta în multe situații și mi-am repetat-o și weekendul acesta când m-am comparat cu ceilalți pe traseu. Și atunci când ego-ul meu nu mi-a ocupat prea mult spațiu pe hard. Nu a fost o cursă, dar egoul meu a fost capabil să o transforme în una pe alocuri. Pentru că asta face el, îți distorsionează realitatea și scoate la suprafață copilul ăla supărat, umilit și ranchiunos. Ego-ul te face defensiv fix atunci când e important să nu fii așa. Just one thing keeps ego around – comfort. Pursuing great work – whether it is in sports or art or business – is often terrifying. Ego soothes that fear. It’s a salve to that insecurity. Replacing the rational and aware parts of our psyche with bluster and self-absorption, ego tells us what we want to hear, when we want to hear it. (Ryan Holiday, Ego is the enemy)


Dar acestea sunt doar puncte de cotitură, broaște pe care e nevoie să le înghițim dacă vrem să mergem mai departe. Și sunt tare importante. Dacă treci de ele, drumul devine magic. Dacă e ceva ce-am învățat din traseul acesta este că porțiunile cele mai grele conțin și partea lor cea mai frumoasă, atâta vreme cât sunt dispusă să trec peste punctul acela de renunțare. Iar porțiunile acestea au meritat fiecare pedală. Chiar și pe acelea mai supărate.

Sliding Sidebar