Primele lecții din realitatea de mamă (partea 2)

Am revenit cu partea a doua a articolului în care povestesc despre lecțiile și perspectivele mele din maternitate. Dacă nu ai citit prima parte, o poți face aici.

Până una alta, îți las o povestioară peste care am dat recent.

Glooscap era un războinic măreț și posesor de puteri magice. Salvase lumea de o broască diabolică, luptase cu demoni, uriași și vrăjitoare și îi învinsese pe toți. „Sunt atât de puternic încât nimeni nu mă poate învinge!”, îi spuse într-o zi unei bătrâne. Bătrâna l-a avertizat să nu fie atât de sigur pe el. „Există un inamic pe care nu l-ai confruntat încă!”, îi zise mai departe. Glooscap a cerut să i se arate acest inamic. Bătrâna i-a adus un copil mic. Copilul a început să gângurească și să-și sugă degetul. Glooscap a zâmbit la gluma bătrânei. „Copile, vino la mine!”, i-a ordonat. Copilul a rămas în același loc gângurind mai departe. Glooscap a încercat să farmece copilul imitând un cântec minunat de păsări. Copilul nici nu s-a clintit. Nefiind obișnuit să fie tratat într-un asemenea mod, Glooscap a devenit furios și i-a poruncit într-un urlet copilului să vină la el. Strigătul războinicului l-a făcut pe copil să plângă. Glooscap a recitat toate incantațiile și vrăjile pe care le știa, dar copilul plângea din ce în ce mai tare. Într-un sfârșit, Glooscap, marele și puternicul războinic, și-a recunoscut înfrângerea și a plecat. Copilul s-a întors la gânguritul lui. (poveste culeasă din cartea Motherhood de Lisa Marchiano)

Asta a fost lecția mea despre modestie.

Lecțiile mele

Ai încredere în el

Peste săptămânile acelea minune pe care le-am menționat în prima parte se mai pot suprapune puseuri de creștere, regresii de somn, erupții dentare, alergii, intoleranțe, o răceală două-trei, alte achiziții, alte lucruri de învățat, mereu altele.

De la un punct încolo căutarea de explicații a devenit copleșitoare și toxică. Am realizat că evenimentele acestea pot veni indiferent de ce fac eu.

Așa că am ales să am încredere în copilul meu și în abilitățile lui (și să caut mai puțin). Habar n-am care sunt acestea specific, știu doar că ele există. Însă treaba cu încrederea e că mi-a schimbat energia din care am făcut și văzut lucrurile. 

Nu m-am mai uitat la copilul meu ca la o ființă neajutorată, dependentă complet de mine și de ce fac eu. M-am uitat la el cu deschidere, cu încredere, cu încurajare și cu o formă de speranță pe care mi-e greu să o descriu în cuvinte. Aleg să am încredere că simte diferența de atitudine când mă uit la el încrezătoare versus cea în care mă uit îngrijorată și fricoasă. 

Conceptul nu mi-era străin. Să am încredere că omul din fața mea are mai multe resurse decât crede el că are ca să facă schimbarea pe care și-o dorește e unul dintre principiile din formarea de Change Strategist. Copilul meu a amplificat enorm lecția asta pentru mine.

Recunoștință, journaling & habit tracking la puterea a treia

Când mă uit în urmă la primele luni cu copilul meu, fragmentarea este cuvântul care îmi vine cel mai des în minte. E și cel mai uzitat cuvânt din jurnalul meu din perioada aceea. Fragmentarea a dus la incoerență a sinelui – al doilea cel mai folosit cuvânt din scrierile mele.

Dacă în mod normal aș fi avut un fir narativ clar, ușor de urmărit despre mine într-o unitate de timp, acum firul ăsta era rupt în multe locuri. Au fost perioade în care nu simțeam trecerea timpului și ajungeam la finalul zilei fără să pot relata despre mine lucruri decât dacă erau bolduite bine, bine în ziua mea. 

Oboseala și grijile aveau ceva de spus în asta, dar era ceva mai mult decât odihna putea rezolva. Simțeam cum sinele se șterge și ștergerea aceasta era dureroasă. 

Journaling-ul și recunoștința au fost colacul meu de salvare zilnic. Am scris de fiecare dată când am apucat, pe unde am apucat despre zilele mele ca un copil care scrie primele compuneri despre ce-a făcut în vacanța de vară. Actul de a scrie m-a ajutat să mă regăsesc, să mă adun.

Journalingul și recunoștința m-au mai ajutat și să nu pierd momente din viața copilului meu și să nu mă cert cu partenerul. În ritmul rapid și fragmentat, a fost ușor să ratez schimbări, gesturi noi la copilul meu și implicit să mă bucur de ele. Similar, oboseala și stresul au presupus autocontrol mai mic, deci reactivitate mai mare ce putea ușor să escaladeze în conflict. Așa că le-am dedicat câte o secțiune de recunoștință amândurora. 

Despre habit tracking (și tracking în general) am scris recent aici.

Mulțumește-te cu cât bat farurile

E. L. Doctorow once said that „writing a novel is like driving a car at night. You can see only as far as your headlights, but you can make the whole trip that way.” You don’t have to see where you’re going, you don’t have to see your destination or everything you will pass along the way. You just have to see two or three feet ahead of you. This is right up there with the best advice about writing, or life, I have ever heard. (Anne Lamott – Bird by Bird – Some Instructions on Writing and Life)

Dacă ar fi să rezum în puține cuvinte experiența de mamă de până acum, acestea ar fi schimbare și incertitudine. Controlul și perfecționismul au puțin loc în ecuația asta. Am înțeles că nu se termină cât timp voi avea acest rol.

Încetează lupta – Acceptă ce e de acceptat și mergi mai departe

Am adunat liste lungi de acceptări. Fiecare listă de acceptare reprezintă o arborare de steag alb. Când lupți cu lucruri asupra cărora nu ai control, capitularea e de fapt victoria. 

Mi-am făcut un exercițiu din asta. Când simt că pedalez în gol până la lacrimi, mă așez și scriu în jurnal ce e important să accept azi, acum, ce nu pot face, ce e ok să rămână așa cum e etc. Fac asta în scris pentru că volumul emoțiilor poate fi atât de mare, încât nu reușesc să o fac mental. Este un moment de sinceritate cu mine despre controlul pe care pot să-l am real. Scriu până ajung la pace cu mine și realitatea mea dintr-un moment.

Realitatea mea de acum e diferită. Câtă vreme m-am luptat cu ea a fost crudă cu mine. Așa, fără luptă, e doar diferită. Cu „diferit” pot să lucrez. Puiul ăsta de om nu este un robot. Nu funcționează cum aș vrea eu sau cum mi-ar fi mie bine. Nici eu nu funcționez așa deși se presupune că asupra mea pot să exercit cel mai mult control. 

Similar, am mai adunat liste cu lucruri pentru care nu sunt responsabilă. Surprinzător, am găsit destul de multe. Separarea aceasta a fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care am putut să-l fac pentru mintea mea.

Jana nu e moartă, Jana se transformă

Frica mea cea mai mare de dinainte să devin mamă a fost că voi dispărea ca persoană cu tot ceea ce mă reprezintă și tot ce important pentru mine. Am multe modele de auto sacrificiu în jur și a avea un copil părea să fie doar despre pierdere.

Înainte să rămân însărcinată, când încă nici nu știam dacă îmi doresc sau nu un copil, m-am trezit cu un desen în minte. Am realizat în dimineața aceea că eu nu dispar, ci că o să trec printr-un proces în care viața mea și relațiile mele devin mai complexe.   

După venirea lui pe lume, Jana a devenit mai creativă, mai descurcăreață, ca să continui versurile. Sportul de dinainte s-a transformat în plimbări lungi cu puiul meu în sistemul de purtare. Cea mai mare parte a cititului și învățatului s-a mutat în audio. Jurnalul, recunoștința și scrisul olograf au devenit scris pe telefon și pe unde am apucat la nevoie. Întâlnirile cu oamenii în care pierdeam noțiunea timpului au devenit mai concentrate, dar și mai profunde pentru că nu mai am timp de pierdut.   

Am găsit forme înlocuitoare la mai toate lucrurile pe care le făceam înainte și erau importante pentru mine. Cele cărora nu le-am găsit înlocuitor fie le-am pus în anticameră, fie au ieșit complet pentru că s-au dovedit a fi neimportante.

E ok să vorbești despre asta

E ok să vorbesc despre viața alături de copilul meu pentru că aceasta este realitatea mea de acum. Pentru că din toată plăcinta asta a mea care se numește viață, copilul meu ocupă o parte foarte mare din ea acum.

Paradoxal, mi-am luat această lecție de la un bărbat care nu are copii. Și-i rămân profund recunoscătoare. 

Asta mi-a dat și imboldul să scriu despre asta, în ciuda tuturor vocilor care obiectau în mintea mea.

A cui e asta?

Rolul de părinte este un drum cu multe necunoscute și, deci, multe posibilități. Nu toate posibilitățile și opțiunile sunt ale mele. Cele mai multe nu sunt. 

Aproape toată lumea din jur încearcă să mă învețe câte ceva. Fiecare o face cu cele mai bune intenții, dar nu neapărat în cea mai bună formă sau în cel mai potrivit context. Uneori nu am energie să separ neghina de grâu sau să chestionez ce vine către mine imediat și mă mai trezesc agățată de lucruri care înainte nu existau pe radarul meu: frici, principii de viață, principii de educare, comportamente.  

Scopul nu este să blochez complet ce vine către mine, sunt și multe lucruri prețioase acolo, ci să ascult și apoi să dau prioritate la ceea ce pare și se simte ca fiind al meu, aliniat cu mine. Îmi dau seama de ne-aliniere pentru că simt conflict, iau greu deciziile și rămân cumva nemulțumită. Gândul acela care tot revine până este luat la întrebări: „Hei, tu! Cine ești? De unde vii? Al cui ești?”.

Nu mai amâna bucuria

Primele 3 luni de sarcină am stat încordată ca un arc. Simțeam că umblu printr-o ceață înecăcioasă cu o țintă pe spate. Bucuria celor apropiați îmi părea din altă lume și aproape că mă rănea. Așteptam borna următoare care promitea mai multă siguranță, mai multă certitudine. După ce am trecut de ea, am aflat că poate auzi. Mi-aș fi dorit să-i vorbesc, să-i spun pe nume, să-i citesc, dar eu tot orbecăiam prin ceața mea. Așteptam altă bornă care promitea siguranța „supremă”. De acolo drum lin, nimic nu avea să se mai întâmple. Aveam să fim în siguranță amândoi.

„Nu mai amâna bucuria!” mi-a zis într-o zi soțul meu pe jumătate amărât, pe jumătate sătul să fie doar el bucuros. „Dacă stai încordată, în așteptare, nu-i ca și cum ai garanția că o să fie totul bine! Profită și bucură-te de fiecare moment!”. Al doilea cel mai bun sfat din ultimii doi ani.  

Acum când public acest articol, copilul meu a ajuns de-a bușilea în felul lui stângaci la 10 luni de viață. Dar toate zilele astea multe parcă s-au întâmplat într-o clipită. Așa că îmi mușc gândurile care își doresc să treacă timpul mai repede când e greu. Există bucurie și-n a adormi un copil ai cărui dinți erup, există bucurie și-n momentele cu febră, și-n momentele când mi se dau toate planurile peste cap. 

Mă uit peste un arc de timp și realizez că nu voi mai avea această apropiere cu copilul meu așa cum o am acum. Nu voi mai avea nici momentele acestea unice. Nu o să-l mai învăț să mănânce, să facă turnulețe, nu o să-l mai acompaniez în timp ce patrulează curios prin casă în altă etapă a vieții lui. Așa că fiecare moment e prețios. Și încerc să mă bucur de el.

Revin curând

Acum câteva zile s-a reîntors la mine din wishlist o carte despre călătoria mamei – Motherhood de Lisa Marchiano. Una dintre ideile pe care mi le-am luat până acum este că maternitatea reprezintă un ritual de inițiere. Acesta cuprinde 3 etape: coborârea în sine (similară cu călătoria eroului) o călătorie interioară, către cele mai negre zone din noi, șederea temporară acolo unde suntem supuse la diferite încercări și revenirea înapoi la suprafață, la o nouă versiune a noastră, mai plină, mai deplină, mai bună. Sau, dimpotrivă, la o versiune care ne aduce pierirea, în funcție de deciziile pe care le luăm. Nu știu exact unde mă aflu în această călătorie, dar, probabil te-ai prins deja, inițierea asta e o veste bună pentru mine.

Am început să scriu acest articol pe la finalul anului trecut. Inițial titlul lui era Lecții pe care le-am învățat în 6 luni de mămicie. Până m-am hotărât să-l fac public, a fost doar un document pentru mine la care m-am tot întors și continui să o fac. Lecțiile de aici nu sunt complete sau definitive și nici nu o să fie prea curând, îmi șoptește o voce mai înțeleaptă. Reiterez fiecare lecție sub diferite forme periodic, uneori de mai multe ori pe zi odată cu creșterea puiului meu, adaug altele și noi straturi de înțelegere. Așa că… revin.

Mulțumesc din nou! Dacă ai gânduri despre ce-am scris pe care ai vrea să le împărtășești cu mine, mi le poți lăsa pe hello@mariaarbone.ro.

Leave a reply:

Your email address will not be published.